Așezările urbane

Aşezările urbane reprezintă o formă superioară de organizare a societăţii omeneşti, fiind o treaptă nouă în organizarea colectivităţilor umane, sunt adevărate concentrări umane şi care se realizează o producţie diversă pe baza unor mari consumuri de materii prime şi energie. Odată cu aşezările urbane a apărut şi mediul urban, modul de viaţă urbană, cu un întreg complex de probleme.

Geografia urbană, ramură a geografiei aşezărilor, explică condiţiile de formare şi răspândire a oraşelor, precum şi a evoluţiei fenomenului urban în diferite medii geografice.Geografia urbană a apărut ca ştiinţă în secolul al XIX-lea, datorită lui Fr. Ratzel (Germania) şi s-a dezvoltat sub aspect teoretic şi practic în secolului al XX-lea în toate ţările. Oraşul a fost definit de F. Ratzel prin trei elemente de bază: activitatea profesională, concentrarea locuinţelor şi numărul de locuitori.

Oraşul are un mod de viaţă urban şi un mediu urban. Mediul urban – mediu fizic şi social – este alcătuit dintr-un număr de factori care-i conferă trăsături urbane: activitate productivă predominant neagricolă, concentrare a populaţiei, densitate mare a fondului construit, deservire socio-culturală complexă, grad ridicat de echipare tehnico-edilitară.

Mediul urban este complet artificializat. Oraşul reprezintă o formă de organizare, înzestrare şi utilizare a unui teritoriu în scopul concentrării, transformării şi redistribuţiei produselor necesare întreţinerii, recreării şi progresului unei populaţii. Oraşul se deosebeşte de sat prin fizionomie, nivel de trai, funcţii (de locuit, productivă, culturală, administrativă, de servire, de comunicare, ecologică, estetică, de recreere, strategică). Oraşul are o cultură diversificată, relaţii sociale în care nu mai domină cele de rudenie, ci relaţiile de cunoaştere reciprocă reduse, adică un “anonimat urban”. Oraşul nu poate fi înţeles decât în relaţiile sale cu aria de polarizare.

Habitatul urban are drept componente de bază:

- Componenta teritorială, care include trei elemente de bază: A.Vatra sau perimetrul oraşului construibil, care este limita de contur a zonei clădirilor de locuit; B.Intravilanul – cuprinde întreaga suprafaţă ocupată de construcţii; C. Extravilanul – totalitatea suprafeţelor ce aparţin teritoriului administrativ al oraşului, din care se scad suprafeţele ce aparţin intravilanului

- Componenta social-economică comprimă populaţia şi locul de muncă.

...

___________________________

...

Așezările rurale

Aşezările rurale (satele)- categorii economico-geografice – sunt studiate de geografia rurală, ramură componentă a geografiei aşezărilor umane, care se ocupă cu studierea aspectelor şi relaţiilor dintre activităţile umane în cadrul aşezărilor rurale. Satul este forma cea mai veche şi mai expresivă a aşezărilor umane, care se caracterizează prin modul de grupare a gospodăriilor, organizarea spaţiului pentru îndeplinirea funcţiilor, prin îndeletniciri specifice, activităţi economice proprii, prin viaţă spirituală, socială, politică. 

Componentele așezărilor rurale. Părţile componente ale aşezărilor rurale sunt: componenta socialăreprezentată prin populaţie şi componenta teritorială reprezentată prin vatră şi moşie. 

Populaţia– componenta socială – este elementul dinamic al aşezării. Se caracterizează printr-o densitate redusă, o structură profesională orientată spre activităţile agricole. Populaţia, constituită din comunitatea umană, care locuieşte în cadrul satului, prezintă aspecte cantitative cum sunt – dinamica, mobilitatea, structură şi aspecte calitative – resurse de muncă, relaţii sociale, tradiţii şi obiceiuri.Populaţia, în cea mai mare parte, fiind orientată spre agricultură, creşterea animalelor, activează în cadrul satului, însă, poate lucra şi în localităţile din apropierea satului sau mai îndepărtate, spre care se deplasează ca populaţie navetistă sau sezonieră. Populaţia este forţa de muncă şi factorul de producţie din aşezarea umană, deci şi din aşezările rurale. 

Componentele teritorial-economice sunt vatra şi moşia. Vatra satului se referă la teritoriul ocupat de gospodăriile ţărăneşti, uliţe, drumuri şi de dotările sociale care deservesc populaţia satului. În vatră este concentrată populaţia. În cadrul vetrei se desfăşoară o parte din activităţile rurale, cele din cadrul gospodăriilor rurale sau unele activităţi complementare. Vatra, în care sunt concentrate construcţiile, se impune prin fizionomia sa, prin întindere şi prin aspecte de arhitectură rurală, prin textura şi structura sa. 

Moşia sau locul de muncă este componenta teritorial-economică ce cuprinde potenţialul resurselor, modul de utilizare a teritoriului, formele de proprietate. Moşiaeste teritoriul aferent unei aşezări omeneşti care cuprinde terenurile cultivate, păşuni, fâneţe, păduri, ape, terenuri neproductive, în care populaţia îşi desfăşoară cea mai mare parte din activităţile productive. 

Relaţiile între populaţie, în calitate de forţă de muncă, şi moşie, (sau hotar), ca loc de muncă, sunt complexe. În cadrul moşiei populaţia îşi obţine cele necesare vieţii, produsele agricole, bunuri şi valori indispensabile existenţei şi dezvoltării aşezării rurale. Totodată, moşia este teritoriul în care presiunea populaţiei este mare şi unde, din lipsă de informaţie sau dintr-o exploatare exagerată, populaţia, necontrolat, poate produce dezechilibre naturale, ecologice, care diminuează potenţialul agricol al terenurilor. 

Morfologia rurală este caracteristică aşezărilor rurale, care se exprimă prin forma satelor, structura, textura, influenţate de condiţiile fizico-geografice, de originea, de evoluţia spaţială şi funcţională. Forma statuluise referă la conturul vetrei. Aceasta este influenţată de relief, de sistemul de străzi, căi de comunicaţie, de evoluţia teritorială a aşezării. După formă, satele pot fi: geometrice, poligonale, tentaculare, liniare, fusiforme, neregulate.Structura rurală se referă la modul cum sunt grupate gospodăriile în vatră, cum este împărţit terenul pe care se desfăşoară construcţiile. După morfostructură se disting: sate adunate, compacte, răsfirate, risipite sau împrăştiate. 

Despre Geografia populaţiei şi a aşezărilor

Așezările umane – concepte și componente

Geografia aşezărilor reprezintă o ramură a geografiei umane, care studiază formele de locuire umană, având ca obiect de studiu aşezările, implicaţiile lor în spaţiul geografic prin extindere, concentrarea populaţiei şi valorificarea resurselor mediului.

Aşezările umane sunt componente antropice ale mediului, grupuri de construcţii care alcătuiesc un mediu de viaţă uman, sunt realităţi geografice şi sociale, care se diferenţiază prin mărime, funcţii, importanţă, fiind, totodată, un mod de organizare spaţial – socială. Sunt strâns legate de prezenţa omului (populaţiei) care le-a amplasat, le-a amenajat şi dezvoltat, adaptându-le la condiţiile mediului fizico – geografic şi cel social-economico-politic.

Habitatul uman defineşte o arie geografică în care un grup social sau o comunitate etnică se adăposteşte, în care îşi desfăşoară activităţile economice şi sociale.Habitatul uman cuprinde teritoriile ocupate de construcţiile aşezărilor, cât şi pe cele în care se desfăşoară activităţile umane de muncă, recreare, circulaţie şi din afara vetrei aşezărilor. Se referă la condiţiile oferite vieţii omului de teritoriul ocupat de acesta.

I. Şandru (1970) consideră aşezările umane „...elemente ale mediului geografic, construite de om în condiţii social-economice şi naturale specifice”, fiind categorii economico-geografice, „locuri de concentrare teritorială permanentă sau temporară a oamenilor”. Aşezările omeneşti se află într-o continuă evoluţie, modificându-se fizionomic şi funcţional. Aşezările umane, ca expresie a locuirii teritoriului de om, se grupează în aşezări rurale şi urbane.