Funcţiile urbane

Funcţiile urbane sunt activităţile umane specifice care se desfăşoară într-un oraş, determinând mărimea şi caracterul dezvoltării urbanistice a acestuia. Funcţiile se referă la totalitatea formelor de activitate umană din oraş, prin care se creează locuri de muncă pentru populaţia activă.

Funcţiile urbane pot fi: de servire a oraşului, prin care este servită populaţia oraşului, care au importanţă locală şi funcţii de bază sau funcţii generatoare de oraşe, prin care oraşul se dezvoltă, are relaţii cu zonele din care se aprovizionează şi în care-şi desface producţia. Funcţiile de bază sunt cele mai importante, prin care oraşul este cunoscut şi îşi creează personalitatea.

Funcţiile urbane sunt condiţionate de: aşezarea oraşului în teritoriu, de resursele naturale, de condiţiile climatice, de condiţiile mediului, de evoluţia istorică, de condiţiile social-economice, de politica economică.

Funcţiile urbane au caracter istoric, se pot modifica, dispar şi apar altele noi, în raport de cerinţele societăţii omeneşti. Diversitatea funcţiilor urbane, nivelul de dezvoltare influenţează mărimea, importanţa şi rolul oraşului în cadrul teritoriului şi în sistemul reţelei de localităţi. Principalele funcţii urbane sunt: funcţii economice, de cazare a populaţiei, social-culturale, comerciale, de circulaţie, de cercetare, balneo-turistică, administrative ş.a.

Pentru criteriul funcţional de clasificare se are în vedere structura profesională a populaţiei active, pe cele trei sectoare de activităţi (primar, secundar, terţiar). Se deosebesc – după acest criteriu – următoarele tipuri de oraşe: oraşe cu funcţii complexe, oraşe industriale, oraşe de servicii, oraşe primare.

Oraşele cu funcţii complexe sunt acelea care au în structura lor toate funcţiile. În această grupă se încadrează marile capitale ale lumii. Ex.: Paris, Moscova, Tokyo, Londra etc.

Oraşele industriale sunt acelea în care funcţia industrială este caracteristică şi dă personalitatea oraşului. Se deosebesc mai multe subtipuri: oraşe cu industrie complexă; oraşe monoindustriale.

Oraşele cu industrie complexă, în care sunt localizate mai multe tipuri de industrii, sunt oraşe mari, cu o poziţie geografică favorabilă, în ele se concentrează fluxuri de materii prime şi mărfuri, în cadrul lor se realizează o producţie industrială diversificată. Ex.: Paris, Londra, Bucureşti, Braşov, Kiev, Budapesta etc.

Oraşele monoindustriale sau industriale specializate sunt oraşe mici sau mijlocii, favorizate de existenţa unor materii prime, resurse şi de specializarea în unele domenii industriale. Ex.: Petroşani (minier), Victoria (chimie), Hunedoara (siderurgie), Coventy, în Anglia (utilaje), Ludwigshafen, în Germania (chimie), Roubaix, în Franţa (textile), Buhuşi, Cisnădie, în România (textile).

Oraşele de servicii pot fi specializate în anumite domenii de activitate: oraşe culturale (universitare), oraşe cu activităţi financiar-bancare (Ex: Lugano, în Elveţia; Hartford, în SUA, din statul Connecticut); administrative, (Ex.: Canberra), în transporturi (Ex.: noduri feroviare, porturi).

Geneza oraşelor

Geneza oraşelor se referă la procesul de apariţie şi construire a oraşului ca formă specifică de aşezare umană, care se deosebeşte de aşezarea rurală (sat). Factorii care contribuie la apariţia şi dezvoltarea oraşului sunt: condiţiile economice şi sociale, poziţia geografică favorabilă, existenţa şi valorificarea unor resurse naturale.

Printre factorii economici şi sociali, care au concurat de-a lungul istoriei omenirii amintim: descompunerea orânduirii gentilice, dezvoltarea şi diversificarea producţiei materiale, apariţia formaţiunilor statale, apariţia producţiei industriale, dezvoltarea relaţiilor economice şi sociale de tip capitalist, factorii strategici şi geopolitici.

În localizarea oraşelor, au rol factorii morfologici – văile, depresiunile, terasele, zonele de contact – cei hidrologici legaţi de existenţa unor râuri, fluvii, lacuri, mări, oceane, cei biogeografici – existenţa pădurilor etc.

Morfologia urbană se referă la forma, structura, textura oraşelor, care sunt în corelaţie cu originea acestora, cu localizarea, cu extinderea spaţială puternic influenţată de condiţiile naturale de funcţiile arealului urban.Planul oraşului reprezintă structura spaţială a unui areal urban şi cuprinde următoarele elemente: sistemul străzilor (trama stradală, textura); forma (regulată sau neregulată); modul de utilizare a teritoriului şi amplasarea clădirilor (structura). Planul oraşelor este o reprezentare cartografică a teritoriului în care se află oraşul. Factorii generatori ai planului sunt: social-economici (funcţia urbană), politici, culturali, căile de comunicaţie, elementele cadrului natural (relief, ape).Planul oraşului este un element de bază al fizionomiei oraşului, fiind influenţat de factorii amintiţi.

Elementele social-economice influenţează puternic trama stradală. Centurile de fortificaţii, din oraşele medievale, au determinat o tramă stradală cu caracter concentric; amplasarea monumentelor determină fie o orientare convergentă a străzilor (ex. Sankt Petersburg), fie determină o orientare concentrică (ex. Praga); fie prin deschiderea spre monumente a unor magistrale impunătoare (ex.Roma, Bucureşti, Iaşi etc.); marile axe de circulaţie, care pătrund din exterior în intravilan, determină o reţea de străzi convergente (ex. Paris – spre Piaţa Charles de Gaulle sunt orientate convergent).

Tipuri de planuri de oraşe. Planul oraşului este constituit din spaţii acoperite cu construcţii, străzi, drumuri ş spaţii verzi, care determină forma aşezării. Planurile oraşelor se înscriu într-o mare varietate de forme, care pot fi grupate în mai multe tipuri: plan dezordonat, plan radiar-concentric, plan rectangular, plan suplu.

Planul dezordonat, ca rezultat al unei evoluţii spontane, are o tramă stradală haotică, are un număr redus de străzi cu trafic fluent, fiind, în general, sinuoase; oraşul are o evoluţie polinucleară în urma înglobării aşezărilor rurale din jur. Ex. Sevilla – oraş spaniol cu arhitectură arabo-maură, Cordoba. Asemenea oraşe sunt întâlnite în spaţiul chinez, japonez şi în lumea islamică.

Planul radiar-concentric are o tramă stradală formată din axe magistrale care pornesc din centru spre periferie, care sunt unite prin centuri circulare. Ex. Moscova, Brăila, Sibiu, Chişinău, Budapesta în partea estică (Pesta). Acest plan prezintă unele neajunsuri în circulaţia internă şi este întâlnit în oraşele medievale.

Planul rectangular, geometric, în tablă de şah, ortogonal este caracteristic oraşelor noi: străzile se întretaie în unghiuri drepte, sunt paralele şi perpendiculare între ele. Ex. În Alexandria (Teleorman), Drobeta-Turnu Severin, Florenţa, New York, Torino, Köln, etc. Asemenea plan prezintă dificultăţi în circulaţie (prea multe intersecţii).

Planul suplu, mai nou (prima oară folosit în sec.XIX într-o suburbie a Parisului), se bazează pe elemente geometrice, îmbinate armonios, fiind mult mai bine adaptat la condiţiile fizico-geografice. Ex. Paris – suburbia vestică, Brasilia, Canberra, New Delhi ş.a.

Clasificarea orașelor după morfostructură. După acest criteriu, în care sunt luate în atenţie elemente ca formă, tramă stradală (textura), structura – se deosebesc mai multe tipuri de oraşe.

Oraş liniar, biliniar sau oraş-stradă are o formă alungită dezvoltată de-a lungul unei axe principale, care urmăreşte configuraţia unei căi de comunicaţie principale. Prezintă multiple avantaje, în sensul economiei de spaţiu şi cost, dar dezavantajul constă în distanţele ce trebuie parcurse aflate totodată în creştere. Unele oraşe au avut în evoluţia lor o asemenea morfostructură: ex. Madrid. Acest tip este frecvent în zona periurbană a marilor metropole, de-a lungul unor şosele ce converg concentric spre metropolă. Modificările survenite datorită dezvoltării economice şi sociale pot aduce o altă structură, cu aspect radiar-tentacular.

Oraşul polinuclear, pluricelular este caracterizat prin prezenţa, în vatra sa, a mai multor nuclee bine individualizate apărute odată cu oraşului (Timişoara) sau în timpul evoluţiei oraşului prin procesul de migraţie. Ex. Los-Angeles,, Bucureşti, Budapesta, Chicago, Suceava, Galaţi.

Oraş radiar – concentric  se bazează pe prezenţa unui centru principal sau a mai multor puncte de atracţie dispuse divergent şi concentric faţă de nucleul central. Reţeaua stradală este formată din străzi radiare, care se intersectează cu străzile în formă inelară.Acest tip de oraş aparţine generaţiei medievale, în care străzile circulare s-au dezvoltat pe conturul fostelor ziduri de apărare, iar cele radiare pe traseul drumurilor de acces în oraş, prin care se face legătura cu zona înconjurătoare. Ex. Moscova, Paris, Sibiu, Bucureşti.

Oraşul rectangular (sau geometric, tablă de șah) cunoscut ca oraş de tip american, se caracterizează prin întretăierea străzilor în unghi drept, prin aceea că străzile sunt paralele şi perpendiculare între ele. Vatra oraşului este parcelată în terenuri de formă geometrică. Prezintă dezavantaj sub aspectul circulaţiei; deoarece lungeşte distanţele, are numeroase intersecţii. Ex. San Francisco. New York ş.a. Arhitectul Le Corbusier a folosit asemenea planuri de sistematizare pentru oraşele noi şi oraşele satelit din Marea Britanie.

Oraşul de tip câmp-lunguri, morfostructural, se caracterizează prin existenţa unei străzi principale care este dominată de centrul civic. Casele au spaţii cu grădini. Oraşul este întâlnit în depresiunile alungite şi păstrează trăsături ale satului, prin răsfirarea caselor şi prezenţa grădinilor. Ex. Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel.

Satul speia. Reflecții

Satul speia from Igorash Lisnik

Așezările urbane

Aşezările urbane reprezintă o formă superioară de organizare a societăţii omeneşti, fiind o treaptă nouă în organizarea colectivităţilor umane, sunt adevărate concentrări umane şi care se realizează o producţie diversă pe baza unor mari consumuri de materii prime şi energie. Odată cu aşezările urbane a apărut şi mediul urban, modul de viaţă urbană, cu un întreg complex de probleme.

Geografia urbană, ramură a geografiei aşezărilor, explică condiţiile de formare şi răspândire a oraşelor, precum şi a evoluţiei fenomenului urban în diferite medii geografice.Geografia urbană a apărut ca ştiinţă în secolul al XIX-lea, datorită lui Fr. Ratzel (Germania) şi s-a dezvoltat sub aspect teoretic şi practic în secolului al XX-lea în toate ţările. Oraşul a fost definit de F. Ratzel prin trei elemente de bază: activitatea profesională, concentrarea locuinţelor şi numărul de locuitori.

Oraşul are un mod de viaţă urban şi un mediu urban. Mediul urban – mediu fizic şi social – este alcătuit dintr-un număr de factori care-i conferă trăsături urbane: activitate productivă predominant neagricolă, concentrare a populaţiei, densitate mare a fondului construit, deservire socio-culturală complexă, grad ridicat de echipare tehnico-edilitară.

Mediul urban este complet artificializat. Oraşul reprezintă o formă de organizare, înzestrare şi utilizare a unui teritoriu în scopul concentrării, transformării şi redistribuţiei produselor necesare întreţinerii, recreării şi progresului unei populaţii. Oraşul se deosebeşte de sat prin fizionomie, nivel de trai, funcţii (de locuit, productivă, culturală, administrativă, de servire, de comunicare, ecologică, estetică, de recreere, strategică). Oraşul are o cultură diversificată, relaţii sociale în care nu mai domină cele de rudenie, ci relaţiile de cunoaştere reciprocă reduse, adică un “anonimat urban”. Oraşul nu poate fi înţeles decât în relaţiile sale cu aria de polarizare.

Habitatul urban are drept componente de bază:

- Componenta teritorială, care include trei elemente de bază: A.Vatra sau perimetrul oraşului construibil, care este limita de contur a zonei clădirilor de locuit; B.Intravilanul – cuprinde întreaga suprafaţă ocupată de construcţii; C. Extravilanul – totalitatea suprafeţelor ce aparţin teritoriului administrativ al oraşului, din care se scad suprafeţele ce aparţin intravilanului

- Componenta social-economică comprimă populaţia şi locul de muncă.

...

___________________________

...

Așezările rurale

Aşezările rurale (satele)- categorii economico-geografice – sunt studiate de geografia rurală, ramură componentă a geografiei aşezărilor umane, care se ocupă cu studierea aspectelor şi relaţiilor dintre activităţile umane în cadrul aşezărilor rurale. Satul este forma cea mai veche şi mai expresivă a aşezărilor umane, care se caracterizează prin modul de grupare a gospodăriilor, organizarea spaţiului pentru îndeplinirea funcţiilor, prin îndeletniciri specifice, activităţi economice proprii, prin viaţă spirituală, socială, politică. 

Componentele așezărilor rurale. Părţile componente ale aşezărilor rurale sunt: componenta socialăreprezentată prin populaţie şi componenta teritorială reprezentată prin vatră şi moşie. 

Populaţia– componenta socială – este elementul dinamic al aşezării. Se caracterizează printr-o densitate redusă, o structură profesională orientată spre activităţile agricole. Populaţia, constituită din comunitatea umană, care locuieşte în cadrul satului, prezintă aspecte cantitative cum sunt – dinamica, mobilitatea, structură şi aspecte calitative – resurse de muncă, relaţii sociale, tradiţii şi obiceiuri.Populaţia, în cea mai mare parte, fiind orientată spre agricultură, creşterea animalelor, activează în cadrul satului, însă, poate lucra şi în localităţile din apropierea satului sau mai îndepărtate, spre care se deplasează ca populaţie navetistă sau sezonieră. Populaţia este forţa de muncă şi factorul de producţie din aşezarea umană, deci şi din aşezările rurale. 

Componentele teritorial-economice sunt vatra şi moşia. Vatra satului se referă la teritoriul ocupat de gospodăriile ţărăneşti, uliţe, drumuri şi de dotările sociale care deservesc populaţia satului. În vatră este concentrată populaţia. În cadrul vetrei se desfăşoară o parte din activităţile rurale, cele din cadrul gospodăriilor rurale sau unele activităţi complementare. Vatra, în care sunt concentrate construcţiile, se impune prin fizionomia sa, prin întindere şi prin aspecte de arhitectură rurală, prin textura şi structura sa. 

Moşia sau locul de muncă este componenta teritorial-economică ce cuprinde potenţialul resurselor, modul de utilizare a teritoriului, formele de proprietate. Moşiaeste teritoriul aferent unei aşezări omeneşti care cuprinde terenurile cultivate, păşuni, fâneţe, păduri, ape, terenuri neproductive, în care populaţia îşi desfăşoară cea mai mare parte din activităţile productive. 

Relaţiile între populaţie, în calitate de forţă de muncă, şi moşie, (sau hotar), ca loc de muncă, sunt complexe. În cadrul moşiei populaţia îşi obţine cele necesare vieţii, produsele agricole, bunuri şi valori indispensabile existenţei şi dezvoltării aşezării rurale. Totodată, moşia este teritoriul în care presiunea populaţiei este mare şi unde, din lipsă de informaţie sau dintr-o exploatare exagerată, populaţia, necontrolat, poate produce dezechilibre naturale, ecologice, care diminuează potenţialul agricol al terenurilor. 

Morfologia rurală este caracteristică aşezărilor rurale, care se exprimă prin forma satelor, structura, textura, influenţate de condiţiile fizico-geografice, de originea, de evoluţia spaţială şi funcţională. Forma statuluise referă la conturul vetrei. Aceasta este influenţată de relief, de sistemul de străzi, căi de comunicaţie, de evoluţia teritorială a aşezării. După formă, satele pot fi: geometrice, poligonale, tentaculare, liniare, fusiforme, neregulate.Structura rurală se referă la modul cum sunt grupate gospodăriile în vatră, cum este împărţit terenul pe care se desfăşoară construcţiile. După morfostructură se disting: sate adunate, compacte, răsfirate, risipite sau împrăştiate. 

Despre Geografia populaţiei şi a aşezărilor

Așezările umane – concepte și componente

Geografia aşezărilor reprezintă o ramură a geografiei umane, care studiază formele de locuire umană, având ca obiect de studiu aşezările, implicaţiile lor în spaţiul geografic prin extindere, concentrarea populaţiei şi valorificarea resurselor mediului.

Aşezările umane sunt componente antropice ale mediului, grupuri de construcţii care alcătuiesc un mediu de viaţă uman, sunt realităţi geografice şi sociale, care se diferenţiază prin mărime, funcţii, importanţă, fiind, totodată, un mod de organizare spaţial – socială. Sunt strâns legate de prezenţa omului (populaţiei) care le-a amplasat, le-a amenajat şi dezvoltat, adaptându-le la condiţiile mediului fizico – geografic şi cel social-economico-politic.

Habitatul uman defineşte o arie geografică în care un grup social sau o comunitate etnică se adăposteşte, în care îşi desfăşoară activităţile economice şi sociale.Habitatul uman cuprinde teritoriile ocupate de construcţiile aşezărilor, cât şi pe cele în care se desfăşoară activităţile umane de muncă, recreare, circulaţie şi din afara vetrei aşezărilor. Se referă la condiţiile oferite vieţii omului de teritoriul ocupat de acesta.

I. Şandru (1970) consideră aşezările umane „...elemente ale mediului geografic, construite de om în condiţii social-economice şi naturale specifice”, fiind categorii economico-geografice, „locuri de concentrare teritorială permanentă sau temporară a oamenilor”. Aşezările omeneşti se află într-o continuă evoluţie, modificându-se fizionomic şi funcţional. Aşezările umane, ca expresie a locuirii teritoriului de om, se grupează în aşezări rurale şi urbane.